dar mintea se incapataneaza.

spune-mi…

te mai gandesti vreodata la noi?.spune-mi..mai iti este mintea zbuciumata,ocazional,de franturi de amintiri?mai suspini vreodata,singur fiind,la amintirea noptilor cu luna plina?si mai stii cand spuneai ca marea e a mea?

mai tii tu minte oare casuta noastra de pe plaja?.si nisipul ce-o inconjura?si cum,pe timp de furtuna,marea ne uda cu valuri nebune?

si in diminetile noastre,caci fiecare dimineata era numai a noastra,o raza teapana de soare ne inunda ferestrele.

si atunci cand tuna,iar fulgerele risipite pe mare luminau intreg orizontul,stiai ca mi-e frica.si ma cuprindeai cu o imbratisare..lunga,profunda..prea lunga,prea profunda.

si cum imi beai fiecare lacrima cand sufletu-mi rabufnea.eu tipam,tu taceai.eu iti spuneam “pleaca”..tu oftai mereu “vino”.si cu cat vroiai mai tare sa ma prinzi intr-o inclestare de desesprins,cu atat fugeam mai repede,peste mare,peste valuri.fugeam de mine.

si mai stii cum iti sorbeam fiecare suras,ca intr-o poza.si fiecare atingere isi pastra urma nederanjata pe trupul meu.zambeam prin tine.

si te jucai cu paru-mi sarat de mare si uscat de soare prin nisip.

si,tarziu in noapte,ne atingeam mainile doar,si trupurile ni-se-mpreunau intr-o strangere de fier.si din doi deveneam unul.un atom,o particula,un sambure.un vis.

si buzele-mi devenisera burete de saruturi,astfel incat,gurile insetate si ravasite de sarut,se impreunau o infinitate,doar pentru a nu-si uita gustul..

mai iti amintesti oare,din cand in cand,cum deveneam una cu nisipul si marea ne uda talpile fierbinti?mai poti tu oare spune “te iubesc” cu marea-n ochi si vantu-n suflet?..mai poti tu oare coplia draga..?

cand viata iti arata alta fata.

sala pasilor pierduti pastreaza inca ecoul tuturor vocilor ce i-au penetret tacerea.

eternitatea pare aici un adevar incontestabil,iar aerul pastreaza un iz de amintire in relativitatea timpului.

oare de ce toti blamam viata?oare de ce multi dorim un sfarsit cand acesta nu inseamna un nou inceput?intrebarile vin si te inconjoara in sala ostenita de atati ochi ce au privit-o mirati.zidurile pastreaza sfintenia fiecarei atingeri de mana tremuranda,cu teama de a nu strica echilibrul perfect creat.

inima pulseza nebuna.

esti acolo,rupt de toata realitatea ce crezi ca te inconjoara.

multi uitam ca putem zbura doar cu gandul.multi uitam ca stelele se vor desmierdate in noapte.

lupta permanenta intre lumina si umbra.

poti distruge cu o privire.poti distruge cu un cuvant.

..iar soarele patrunde feeric prin vitraliile salii pasilor pierduti.

locul unde visarea inceteaza.locul ireal unde miroase a schimbare si coloanele par a se contopi cu cerul.

locul unde luceafarul te intreaba daca-l poti atinge iar raspunsul e intotdeauna da.locul unde nichita si-a pierdut urma spre nemurire.

locul unde omul inceteaza a mai fi om iar fiecare gand isi pastreaza ecoul tacut.

unde zgomotul e tacere.

unde omul poate muri,doar pentru o clipa,pentru ca mai apoi sa renasca efervescent…

auditie:

simtind cum inima pulseaza nebuna,

sunetul viorii ma patrunde

profund si inconstient,amar si dureros.

groaznic precum o salvare

exuberante flori vor sa infloreasca

inauntru-mi.dar e umbra

caci chiar si soarele s-a facut uitat

in toamna ingropata-n mine noaptea eterna.

a zorilor ce vor sa vina le strig plecati!

prea vesele sunete si fete ma-nconjoara

cu a lor caldura si lumina

pe care le acopar cu atrana.

priveste un copac in noapte

si el se vrea in cer

dar locul vecilor de mult e luat iar lumina

e impotriva tuturor.

mai spune o data sunt aici

si te voi afla-n orbire

caci mainile-ti sunt la fel

mereu descoperindu-ma pe mine.

si suflu-n panza fara vant

ce duce spre nestire

amorul zilelor ce vin,

aici esti,nemurire!

si zac,si tu vezi bine cum

pana si viata-mi se scurge

in relativitatea timpului indiferent

-mare dusman,amurg.

te vreau aproape si umil

ingropand in plumb cuvinte

in calea timpilor ce vin.

imi spui “te rog”.fierbinte…

dorian grey..

as the death grew bigger

in her eyes of bluish grey

she could barely see and touch

as the world passed by faster.

the memory remained,was still

in her head of mighty shivers

everything seemd just like beavers

crushing on that room of grill.

deci,poezie facuta din absoulta plictiseala.total fara rima si inteles,stiu.totusi e prima in engleza.si a iesit din capul meu.deci sunt mandra.scuzati greselile de scriere.e tarziu:).

tornada ataca.

spune-mi ceva.acum.te rog

cuvintele-ti sunt o mangaiere

si sufletu-mi tremura spasmatic

in amintirea noptilor de vara stinse

stinse intr-un parah de vodka amara

tigara pe jumate moarta imi arde pieptul dinauntru

si mi-o sting de mana rece.ma ard

ma ard cu biciul pe spate ca o floare

uscata intr-o toamna mult prea rece

mortii infloresc pe strazi pavate.

as vrea sa fiu perfecta-n lumea mea

unde mor de parc-as fi trait.

sa pot,sa vreau,sa distrug

prin propria-mi durere.

cu ardoare vreau sa zbor

in tine,pana-n ceruri

si adanc in mare sa ma inec

cu diavolii pe umeri

te omor cu mana.

si te strang pana cand,cu ultima suflare de sange,

iti ceri,umil.iertare mortilor din mine.

pe culmile regasirii de sine.

astazi ceva s-a reintregit in mine.nu stiu de ce,nu stiu pentru cat timp.astazi am fost asa cum vreau sa fiu de mult.astazi timpul mi-e fost mai relativ ca oricand.astazi nu m-am biciuit pe mine,ci pe ceilalti.astazi nu m-am urat.astazi am descoperit ca viata merita,si mai ales trebuie,traita din plin.

astazi am realizat ca putem muri in orice moment.peste un an,maine,sau chiar peste o secunda.forta divina care ne controleaza viata nu sta sa ne intrebe daca suntem pregatiti sa murim,sau daca suntem multumiti cu tot ce-am realizat pana acum.

moartea e ceva ingrozitor.daca nu te gandesti la teoriile crestine,descoperi ca dincolo de ea chiar nu mai e nimic.nu te asteapta un meniu mare cu vietile altora din care sa alegi.nu te asteapta norisori de puf si nici cazane cu lava,oricat de tentant ar suna;).ci doar un mare neant.

asa ca traiti.fiecare din voi.traiti fiecare clipa.uitati de reguli.uitati de ceilalti.oricat de nebunesc suna asta pana acum.ce sens are sa mori sau sa traiesti daca atunci cand vine momentul,nu te poti gandi la nimic realizat in viata?ce sens are oare sa parasesti lumea fara sa te faci de neuitat?ce sens are sa traiesti fara sa fii fericit?ce sens are sa traiesti si sa mori fara a fii lasat o urma,fara a te simti implinit…

ma uit acum la mine,cea din trecut,si-mi vine sa ma scuip.ma uit la mine cea de ieri,cea de o secunda,si imi dau seama ca eu,in lumea si neantul meu,cresc minut de minut.si astfel simt ca realizez ceva.minuscul,dar totusi ceva.astazi am invatat ca totul se poate sfarsi la fel de brusc cum a inceput.si tocmai de aceea trebuie sa luam tot ce e mai bun din fiecare lectie si fiecare suferinta.moartea e o lasitate.astazi am invatat ca,pentru a fii fericita,n-am nevoie decat de mine.de calm,liniste..de muzica mea,de cartile mele,de-o strada pustie in noapte,de un copac sumbru in intuneric,de-o cana de ceai fierbinte.dar,cel mai important,am nevoie de mine.sa-mi fiu aproape,sa ma ajut..sa ma ambitionez.nu de tine,nu de el sau de ea.de mine.caci daca nici in mine nu ma pot increde,atunci in cine?

in cei ce vor totul doar pentru ei?in cei ce vor doar sa distruga vieti?nu…

astazi vreau sa incalc reguli de mult impuse.astazi vreau sa rup bariere,sa-mi dedic viata schimbarii,evolutiei.noul e bun.din nou inveti mereu ceva.ce rost are sa uram..ce rost are sa acuzam..ce rost are sa asteptam sa ne pice din cer un pestisor de aur.

nu va lasati viata sa devina o agonie,o inertie,o tornada.umpleti-o de ganduri,de nelinisti,de dorinta de cunoastere,de sete de cult,de iubire.faceti tot ce vreti.astfel incat,atunci cand veti fi nevoiti sa priviti in urma,sa o faceti fara pic de regret.

eu una nu regret nimic.am gresit mult,dar mereu am fost sigura ca ceea ce fac e bine pentru mine.si prin asta am castigat totul.astazi am sete de viata,de nelinisti,de aventura.de profunzime.sa ma biciuiesc cu sentimente si trairi.sa ma biciuiesc cu cunoastere.sa arda in mine dorul de nou.

mergeam singura pe strada asta seara.ascultam metallica.nimeni si nimic in jur.si ah ce sentiment minunat..lumea e a noastra.a tuturor..in mainile fiecaruia din noi.imbatati-va cu ea..

chiar nu stiu ce e cu mine.sper sa nu treaca niciodata starea asta atat de efervescenta care m-a cuprins la un singur gand.eu nu regret..traiti-va viata astfel incat sa nu regretati nici voi nimic.rupeti cusca..distrugeti bariere..f****i sistemul.faceti pogo goi…:).iubiti:).

uitati-va noaptea la un copac adormit de iarna.priviti-i crengile alunecand spre cer.usor,ca o harpa,ca un tremur.altii ar face orice sa-l vada…

continuare..

“simt cum trebuie sa plesnesc din cauza  a tot ce-mi ofera viata si perspectiva mortii.simt ca mor de singuratate,de iubire,de disperare,de ura si de tot ce lumea asta imi poate oferi.in cea mai groaznica intensificare se realizeaza o convertire inspre nimic.

pe culmile disperarii..

“de ce nu putem ramane inchisi in noi insine?de ce umblam dupa expresie si dupa forma,incercand sa ne golim de continuturi?a fi plin de tine insuti,nu in sens de orgoliu,ci de bogatie, a fi chinuit de o infinitate interna si o tensiune extrema,inseamna a trai cu atata intensitate incat simti cum mori din cauza vietii.este atat de rar acest sentiment,si atat de ciudat,incat ar trebui sa-l traim cu strigate.simt cum AR TREBUI SA MOR DIN CAUZA VIETII si ma intreb daca are vreun sens cautarea unei explicatii.sunt prea putini aceia care pot suporta astfel de experiente pana la sfarsit.sunt trairi si obsesii cu care nu se poate vietui.nu este atunci o salvare in a le marturisi?experienta teribila si obsesia ingrozitoare a mortii atunci cand sunt pastrate in constiinta devin ruinatoare.vorbind despre moarte,ai salvat ceva din tine,dar in acelasi timp a murit ceva din propia fiinta,deoarece continuturile obiectivate isi pierd actualitatea in constiinta.

a fi liric inseamna a nu putea ramane inchis in tine insuti.pentru ce e liric omul in suferinta si in iubire?pentru ca aceste stari,desi diferite ca antura si orientare,rasar din fondul cel mai adanc si mai intim al fiintei noastre,din centrul substantial al subiectivitatii,care este un fel de zona de protectie si radiere.

devi liric atunci cand viata din tine palpita intr-un ritm esential si cand trairea este atat de puternica incat sintetizeaza in ea intreg sensul personalitaii noastre.ceea ce este unic si specific in noi se realizeaza intr-o forma atat de expansiva,incat individualul se ridica in planul universalului.este caracteristic faptul ca inceputul psihozelor se caracterizeaza printr-o faza lirica in care toate barierele si limitele obisnuite dispar pentru a face loc unei betii interioare dintre cele mai fecunde.nebunia ar putea fi un paroxism al lirismului.de aceea ne multumim a scrie elogiul lirismului pentru a nu scrie elogiul nebuniei.starea lirica este o stare dincolo de forme si sisteme…lirismul este o expresie barbara.aici sta de fapt valoarea lui,de a fi barbar,adica de a fi numai sange,sinceritate si flacari.

nu stiu absolut deloc pentru ce trebuie sa facem ceva in lumea aceasta,pentru ce trebuie sa avem prieteni si aspiratii,sperante si visuri.n-ar fi de-o mie de ori mai preferabila o retragere intr-un colt indepartat de lume,unde nimic din ceea ce alcatuieste zgomotul si complicatiile acestei lumi sa nu mai aiba niciun ecou?

suntem toti atat de inchisi unul altuia!si daca am fi atat de deschisi incat sa primim totul de la calalalt sau sa ii citim in suflet pana in adancuri,cu cat i-am lumina destinul?suntem atat de singuri in viata incat te intrebi daca singuratatea agoniei nu este un simbol al existentei umane.este un semn de mare deficienta in vointa de a trai si a muri in societate.mai pot exista mangaieri in momentele din urma?de o mie de ori este mai preferabil sa  mori undeva singur si parasit,cand nevazandu-te nimeni poti sa te stingi si fara teatru si poza…lacrimile nu sunt arzatoare decat in singuratate.

..si te intrebi paradoxal daca mai exista altceva decat neantul lumii si al tau.

sunt experiente carora nu le ami poti supravietui.dupa ele simti cum orice ai face nu mai poate avea nicio semnificatie.caci dupa ce ai atins limitele vietii,dupa ce ai trait cu exasperare tot ceea ce ofera acele margini periculoase,gestul zilnic si aspiratia obisnuita isi pierd orice farmec si orice seductie.creatia este o salvare temporala din ghearele mortii.(voi continua in curand cu ciatatele din aceasta carte.va las pe voi sa descoperiti care e)

ma uit in ochii mei si vad ura.si dispret.alteori te vedeam pe tine.as vrea sa-ti scriu poezii si sa le public.doar ca sa ramai tu in eternitate prin ele..

as vrea sa dau timpul inapoi.sa fie iar vara si noi doi pe-o banca.doar noi si cerul deasupra.lumea era a noastra mai stii?

zi de zi ma storci ca pe o lamaie.sange acru  incolor se aduna in galeata ruginita care zace la picioarele-mi legate cu sfoara groasa,cu nod dublu.te oblig sa il bei tot..ca o otrava ce-ti macina trupul pe zi ce trece.

urandu-ma,te iubesc din ce in ce mai mult.nu te mai suport.